Aşa glăsuieşte o legendă, consemnată de profesorul Graţian Jucan în
lucrarea sa „Câmpulung Moldovenesc - Vatra folclorică" (Bucureşti,
1975).
Legenda spune că dintre toţi cei care şi-au încercat
puterile în lupta cu balaurul doar haiducul Hălăuceanu i-a venit fiarei
de hac. Răsplata sa au fost libertatea şi pământuri, iar căutând apoi o
fată şi un loc în care să se aşeze, a ajuns şi în ţinutul unde astăzi e
oraşul, exclamând cu sinceră uimire: „O, ce câmp lung!"
Ţinut de legende şi meleag pitoresc, înconjurat de codrii de brad
şi molid, Câmpulungul Moldovenesc are o istorie îndelungată, care începe
cel puţin odată cu întemeierea Moldovei.
„Voievodatul
Câmpulungului a fost, după tradiţie, primul centru al descălecătorilor
din ţara vlahilor de peste munţi", afirma Dimitrie Onciul.
De aici, cât şi din alte surse, Teodor Balan conchide că
”Voievodatul câmpulungean a fost primul centru politic al
descălecătorilor maramureşeni, întemeiat fiind de Dragoş Vodă odată cu
Principatul Moldovei”.
Prima menţiune scrisă, cunoscută
până acum, despre Câmpulungul Moldovenesc datează din 14 aprilie 1411,
din vremea lui Alexandru cel Bun, prin care Mănăstirea Moldoviţei primea
satul Vama, „mai jos de Câmpulung”.
Ocolul
Câmpulungului Moldovenesc apare frecvent în documentele epocii, în
hrisoave şi urice din vremea lui Ştefan cel Mare, Bogdan cel Chior ori
Petru Rareş, ce dăruiesc mănăstirilor munţi şi văi din ţinutul ocolului.
Între anii 1532-1537, Petru Rareş a ridicat pe valea Moldoviţei,
la Vatra Moldoviţei, frumoasa mănăstire - monument istoric şi de artă -
deosebit de atrăgător prin arhitectura şi pictura lui.
Tot
prin Câmpulung Moldovenesc trece în anul 1541, venind din Transilvania,
Petru Rareş, aşa cum arată cronicarul Grigore Ureche ”… Pătru Vodă …
s-au întors de la Bistriţa, fără de nici o zminteală şi trecând muntele
au ieşit la Câmpul Lung”. În acelaşi an, voievodul a ridicat în
Poiana Sihăstriei de la poalele Rarăului, o mănăstire din lemn, mutată
mai târziu, după anexarea Bucovinei, dincolo de Rarău, spre Chiril, unde
se află şi astăzi.
Dimitrie Cantemir în opera sa „Descrierea
Moldovei” (1716) aminteşte de „Ocolul Câmpulungului”, care constituia un
fel de republică, compusă din 15 sate, cu legile şi judecătorii proprii:
„Cele ce am spus mai sus despre supuşii Moldovei nu trebuie să se aplice
ţăranilor din trei ţinuturi ale Moldovei, care, este drept, nu sunt
nobili, totuşi nu ascultă de nici un boier şi alcătuiesc un fel de
republică. Primul este Câmpulungul din ţinutul Sucevei, încins de un
lanţ neîntrerupt de munţi foarte înalţi. Cuprinde cam cincisprezece
sate, care toate îşi au legi şi judecători proprii. Uneori primesc şi
doi vornici trimişi de domn, dar nu rareori, dacă aceştia jignesc pe
ţărani, îi izgonesc, bizuindu-se pe acele mijloace de apărare pe care li
le-a dat natura.”
Acelaşi lucru îl subliniază şi Mihai
Eminescu într-un articol: „Celula constituitivă a vechilor sate
române este republica ţărănească, precum s-a păstrat mult timp la
Câmpulung (în Bucovina) şi la Vrancea.”
În 1717 Mihai
Vodă Racoviţă a poposit şi el în zona Câmpulungului, ridicând la Vama un
monument numit până astăzi „Stâlpul lui Vodă”, în amintirea victoriei
asupra trupelor austriece.
Monumentul este un monolit în
formă de columnă pătrată, de 3 metri înălţime, cu o pălărie piramidală
de piatră aşezată pe creştet. Pe pereţii monumentului sunt gravate în
vechea limbă românească, cu litere chirilice, faptele campaniilor sale
victorioase.
Autonomia Ocolului Câmpulung rezulta la acea
vreme din privilegiul locuitorilor de a-şi ierna fără plată oile pe
moşiile mănăstireşti şi boiereşti, din scutirile vamale pentru comerţ
(de exemplu taxa vinăritului), din scutirile de a da cai de olac şi de-a
plăti bir la întemeierea unei noi gospodării.
Conţinutul
drepturilor, privilegiilor şi scutirile de care se bucurau rezultau fie
din obiceiul pământului, fie din cărţile domneşti cu privilegii pentru
locuitorii Câmpulungului.
Cartea domnească din 18 august 1747
a lui Grigore Alexandru Ghica spunea: „Am înnoit şi întărit tuturor
câmpulungenilor toate drepturile ce le-au avut de la domnia mea şi de la
naintaşii noştri cu cărţi domneşti, întâi pentru vama … să nu plătească
vamă pentru vitele lor, al doilea pentru mortasipie … al treilea pentru
oamenii domneşti …. al patrule pentru strânsul banilor şi pentru
gorştină, al cincile pentru iernatul oilor … să fie volnici a le paşte
pe a oricui moşie … al şasele pentru vinul ce-l vor aduce din gios de la
Odobeşti … să nu plătească tult sau 22 bani şi jumătate pentru un vas şi
12 bani starostelui, nici pârcălabului ...
.”
Întreaga obşte de
ocol a Câmpulungului Moldovenesc era considerată o „cetate de drum”,
menită să asigure apărarea Moldovei la trecători. Pentru acest serviciu,
domnitorii ţării continuau să reînnoiască la fiecare schimbare de domnie
privilegiile câmpulungenilor ce asigurau acea autonomie largă,
echivalentă cu privilegiile unei republici stăpână pe propria-i
organizare interioară şi care avea dreptul de a trimite solii ei
proprii, nu numai la cetatea Bistriţei (şi ea cu organizaţie proprie),
ci chiar la domnii Moldovei, ca de la stat la stat.
În
istoria zonei s-au petrecut şi alte evenimente cu implicaţii pentru
destinele Moldovei.
Alexandru Lăpuşneanu a trecut cu oştile
spre Transilvania în 1556-1557, iar în vremea lui Gheorghe Ştefan
(1653-1658), s-a dat în aceste locuri o luptă între oastea moldoveană şi
armata nobilimii transilvănene.
În secolul al XVII-lea, când
polonezii ocupă vremelnic nordul Moldovei, în Câmpulung şi-a avut
reşedinţa unul dintre unul dintre comandanţii armatei polone.
La 1766 numărul locuitorilor Ocolului se ridica la 922 de
familii, din care 377 în Câmpulungul propriu-zis.
Etapa
ocupaţiei austriece începe de fapt în anul 1774, când trupele
habsburgice ocupă nord-vestul Moldovei în momentul în care armatele
ruseşti se retrăseseră, iar Turcia ieşise slăbită în urma războiului de
6 ani (1768-1774).
Între 1775-1918, ceea ce mai rămăsese din
Ocolul Câmpulungului parcurge mai multe etape distincte: perioada de
administraţie militară (1775-1786), perioada încorporării părţii de nord
a Moldovei la cercul administrativ teritorial al Galiţiei (1786-1848) şi
perioada în care Bucovina este recunoscută ca ducat autonom al
imperiului, şi în care, pe fondul politicii habsburgice de exploatare
economică, socială şi naţională, se declanşează lupta patrioţilor români
din aceste teritorii pentru a-şi păstra fiinţa naţională (1848-1918).
La 12 octombrie 1777, toată populaţia este chemată să depună
jurământul de credinţă către împărat.
Iniţial, întreaga
Bucovină, deci şi ţinutul Câmpulungului Moldovenesc (porţiunea rămasă
peste graniţă), a fost sub administraţie militară.
Primul
guvernator militar după ocupaţia din 1775, a fost generalul Gabriel
Freiheer von Splény până în anul 1779; îl urmează generalul baron Karl
von Ensenberg, până în noiembrie 1786, când Bucovina trece sub
administraţie civilă, el fiind încorporat guvernământului civil din Liov
- centrul administrativ al Galiţiei, ca al nouăsprezecelea cerc al
acestei provincii. Evenimentul s-a petrecut după ce împăratul Iosif al
II-lea vizitase a doua oară Bucovina între 24-27 iulie 1786.
Această măsură a nemulţumit profund populaţia autohtonă, fapt
care a ajuns până la guvernul central din Viena, astfel că la 27
septembrie 1790 se publică o declaraţie în care se afirmă că unirea din
1786, făcută numai cu intenţia de a simplifica administraţia publică, nu
mai poate dăinui din cauza deosebirilor de limbă, obiceiuri şi datini,
şi în consecinţă, se hotărăşte ca Bucovina să nu mai fie socotită parte
integrată a Galiţiei, dar totuşi, pentru uşurinţă, administraţia să
rămână mai departe în jurisdicţia administrativă a Galiţiei.
Românii din Bucovina, prin această alipire care va dura 62 de
ani, sunt supuşi unor măsuri de slavizare, având de înfruntat acum doi
adversari. Totalitatea funcţionarilor aduşi sub administraţia guvernului
din Liov au fost străini. Dintre cei nouă şefi ai administraţiei locale
până în 1849, numai primul a fost român, boierul Vasile Balş.
Dominaţia austriacă aduce pe aceste locuri şi populaţie germană,
„ţipteri” din comitatul Zips, din care mulţi se stabilesc aici: în 1805
la Pojorâta şi Fundu Moldovei (Luisenthal), în 1808 la Prisaca Dornei,
în 1809 la Dragoşa şi Valea Stânei lângă Frumosu. Cea mai mare parte
dintre ţipteri s-au repatriat în Germania, în ajunul celui de-al II-lea
război mondial.
În dezvoltarea sa, Câmpulungul Moldovenesc a
cunoscut mai multe faze, de la întemeiere şi până în secolul al XV-lea,
când s-au pus bazele acestei aşezări, pe Valea Caselor (de unde şi
denumirea de Capu Satului), apoi s-a întins spre vest, mutându-şi
centrul din Capu Satului în actualul centru al oraşului. Din secolul al
XV-lea aşezarea se întinde tot mai mult pe râul Moldova şi pe văile
afluenţilor, când vine populaţie şi din Ardeal, întemeindu-se târgul
Câmpulung. Din 1775 până la 1888, Câmpulungul Moldovenesc se întinde
spre Deia, Runc, Izvorul Alb, Valea Seaca, Sâhla.
În momentul
instaurării stăpânirii habsburgice, Câmpulungul parcurgea un ultim
stadiu în devenirea sa ca târg, iar atunci, când în 1794 Curtea de la
Viena acorda acestei aşezări rangul de târg, se recunoştea de drept ceea
ce exista de fapt.
Momentul acordării autonomiei Bucovinei
reprezintă o recunoaştere a puternicei unităţi culturale româneşti,
păstrată de multe veacuri şi adeverită chiar de împăratul Frantz Joseph
I, care, fixându-i stema prin diploma din 9 decembrie 1862, precizează:
„ ... parte din vechea Dacie, ţara aceasta numită în timpul stăpânirii
domnilor Moldovei Ţara de Sus … apoi Bucovina …, locuită de daci şi apoi
de colonii lui Traian …, a fost străbătută în timpul migraţiei
popoarelor de goţi, gepizi, huni, avari, unguri, tătari şi încă alte
neamuri care n-au lăsat după ei decât urmele groazei şi distrugerii. În
timp de aproape un mileniu de asemenea situaţie a trebuit ca poporul
autohton să-şi salveze viaţa, obiceiurile şi limba.”
În
1866, administraţia austriacă ridică aşezarea la rangul de oraş.
De la sfârşitul secolului al XIX-lea Câmpulungul Moldovenesc a
fost legat de firul de cale ferată Dărmăneşti – Câmpulung – Vatra
Dornei, iar mult mai târziu, în 1938, s-a inaugurat linia ferată Vatra
Dornei – Cluj pe la Ilva Mică.
În a doua jumătate a secolului
al XIX-lea, spre 1875, se intensifică lupta necontenită a românilor, ca
răspuns dat administraţiei austriece care pregătea intense manifestări
pentru a celebra o sută de ani de la anexare. Pe acest fond se situează
acţiunile intelectualilor progresişti, care militează pentru afirmarea
elementelor româneşti rămase nealterate de-a lungul vremii.
În perioada 1888-1918, oraşul a cunoscut o evoluţie puternică,
fiind influenţat de construirea căii ferate principale şi a celor doua
ramificaţii: una de la Vama spre Moldoviţa şi alta de la Pojorâta spre
Fundu Moldovei, când se construiesc numeroase fabrici de cherestea
pentru prelucrarea materialului lemnos. Tot acum, s-a început
exploatarea subsolului comunei Fundu Moldovei, extrăgându-se minereuri
de fier, cupru, plumb, zinc şi s-a construit o turnătorie la Prisaca
Dornei.
Primul război mondial dă un nou impuls luptei
naţionale a românilor din Bucovina, în condiţiile destrămării Imperiului
Austro-Ungar, trecând hotărât la înfăptuirea idealului de secole:
unitatea naţională.
Marea Adunare de la Alba Iulia de la 1
decembrie 1918, la care participă şi numeroşi bucovineni, consfinţeşte
hotărârea luată la Cernăuţi, în data de 28 noiembrie 1918, împlinirea
idealului de unitate a tuturor românilor. Pentru realizarea acestui
deziderat, au avut loc acţiuni pregătitoare în toate aşezările zonei.
Cităm în acest sens un fragment din Raportul asupra adunării naţionale
ţinute la Fundu Moldovei la 8 noiembrie (stil nou) 1918: „... conform
Constituantei ţării Bucovinei … precum şi adunării naţionale
districtuale din Câmpulung din 4 noiembrie 1918 stil nou … s-a
conchiemat pe ziua de 8 noiembrie stil nou adunarea naţională a
poporului din această comună."
Perioada ce a urmat Marii Uniri din 1918 constituie pentru
dezvoltarea zonei o epocă de puternic avânt, reconstruindu-se din
temelii ceea ce distrusese primul război mondial, urmele luptelor putînd
fi văzute şi astăzi în pădurile obcinilor Feredeului şi Mestecănişului.
Prin legea de unificare administrativă adoptată la 14 iunie 1925,
Bucovina a fost împărţită în 5 judeţe: Cernăuţi, Câmpulung, Rădăuţi,
Storojeneţ şi Suceava, această situaţie menţinându-se până la 28 iunie
1940, când partea sa de nord a trecut sub administraţie sovietică.
Între 1925 şi 1950, judeţul Câmpulung, cel mai întins ca
suprafaţă din Bucovina, a avut următoarea împărţire administrativă:
- una comună urbană – reşedinţă: Câmpulung;
- trei
comune urbane - nereşedinţă: Gura Humorului, Vatra Dornei şi Vama;
- 39 comune rurale repartizate în trei plase (plasa Moldova cu 13
comune rurale cu reşedinţa la Câmpulung, plasa Dorna – cu 11 comune
rurale cu reşedinţa la Vatra Dornei şi plasa Humorul cu 15 comune rurale
cu reşedinţa la Gura Humorului).
Existenţa oraşului Câmpulung
Moldovenesc ca reşedinţă de judeţ a fost curmată de către noua împărţire
administrativă legiferată în anul 1950, după model sovietic. Astfel,
oraşul Câmpulung devine un simplu orăşel înglobat mai întâi în regiunea,
şi ulterior, în judeţul Suceava.
|
